Parabola – Vise năruite spre bucurie

Care este cea mai mare minciună a lumii ?”, intrebă băiatul. “Cea mai mare minciună a lumii e aceea că оntr-un anumit moment al vieţii pierdem controlul asupra a ceea ce ni se оntвmplă şi viaţa noastră ajunge la voia sorţii. Asta e cea mai mare minciună a lumii.” – Paulo Coelho –

 

 

 

Omul nostru ducea o viaţă plăcută. La fel era şi оnchinarea lui. Cele doua mergeau bine оmpreună. Dumnezeu оnsă nu era mulţumit. Aşa că a оngăduit ca viaţa omului nostru să devină neplăcută. Omul a reacţionat imediat, şocat. „Cum se poate una ca asta ? Cum se poate оntвmpla aşa ceva оn viata mea ?” Sub starea de soc a omului se ascundea оngвmfarea. El оnsă nu considera că e оngвmfare, ci оncredere. „Asta va trece curвnd. Dumnezeu este credincios. Viaţa va fi iarăşi plăcută.” оşi spunea el. Оnchinarea lui оnsă a rămas pe mai departe lipsită de pasiune. Dumnezeu nu era mulţumit. Aşa că a оngăduit ca оn viaţa omului nostru să se оntвmple şi mai multe lucruri neplăcute. Omul a оncercat din greu să-şi controleze frustrările, pentru că , nu-i aşa ?, avea credinţă оn Dumnezeu. „Voi avea răbdare”, a hotărвt el. Nu-şi dădea оnsă seama că hotărвrea lui de a rămвne răbdător venea din convingerea lui că viaţa plăcută i se cuvenea. Şi nu-şi putea auzi propria inimă care spunea: „Dacă sunt răbdător, Dumnezeu va face ca lucrurile să fie iarăşi plăcute. Asta e treaba Lui.” Astfel, оnchinarea lui a devenit o modalitate de a-L convinge pe Dumnezeu să ii redea viaţa plăcută de dinainte. Dumnezeu nu era mulţumit. Aşa că a оndepărtat o parte din gardul de protecţie cu care оl ocrotea pe omul nostru. Viaţa acestuia a devenit mizerabilă. Omul s-a оnfuriat. Dumnezeu părea de neclintit, indiferent, nepăsător. Uşa cerului оi fusese trвntită оn faţa şi omul nostru ştia ca nu o putea forţa. Nu se putea gвndi decвt la zilele mai bune – nu la zilele mai bune ce urmau să vină, ci la zilele mai bune de dinainte, zile care nu mai erau şi care nici nu dădeau vreun semn că s-ar mai оntoarce. Visele sale cele mai оnalte erau acum de a se оntoarce la acele zile, la viaţa plăcută pe care o dusese odinioară, cвnd simţea ceea ce credea că este fericirea. Nu putea visa o mai mare fericire decвt aceea de a se оntoarce la ceea ce fusese cвndva. Ştia оnsă că viaţa nu face niciodată paşi оnapoi. Adulţii nu pot redeveni copii. Bătrвnii nu-şi mai pot recăpăta energia anilor tinereţii. Aşa că şi-a pierdut speranţa. Dumnezeu оşi retrăsese binecuvвntarea şi nu erau semne că ar putea să se răzgвndească. Omul a căzut оn depresie. A оncetat să se mai оnchine. Dumnezeu nu era mulţumit. Aşa că a dezlănţuit toate forţele iadului оn viata omului nostru. Ispite cărora оnainte reuşea să le facă faţă, erau acum irezistibile. Durerea de a trăi era atвt de mare, оncвt plăcerea pe care i-o oferea ispita, ca o eliberare, părea normală şi chiar necesară. După plăcere оnsă urma оntotdeauna un altfel de durere, o durere care оi acoperea sufletul ca o ceaţă prin care nu puteau pătrunde nici cele mai puternice raze ale soarelui. Omul nu putea vedea decвt durerea lui. Nu-L putea vedea pe Dumnezeu. El credea că poate, dar dumnezeul pe care-l vedea era unul a cărui sarcina era să оndepărteze durerea din viaţa lui. Şi-l putea imagina pe acest dumnezeu dar nu-l putea găsi. Omul nostru se adresa singurului dumnezeu pe care оl ştia. Cerea оntr-una ajutor. Dincolo de cererile lui de ajutor, aproape că auzea ce spunea inima lui, „Dumnezeule, trebuie să mă ajuţi. Nu voi crede niciodată că merit să mi se оntвmple toate acestea. Durerea aceasta nu este din vina mea. Este din vina Ta”. Оnchinarea lui luase оntotdeauna pвnă atunci forma cererii, dar acum lucrul acesta era atвt de evident, оncвt omul nu prea mai putea să nu-l recunoască. Dumnezeu nu era mulţumit. Aşa că a оngăduit ca zbaterea omului să continue. Şi a lăsat ca оn viaţa lui să vină noi necazuri. In acea parte a inimii lui оn care se năşteau cele mai оnalte vise ale lui, omul fusese sigur că nu va trece niciodată prin noile necazuri prin care trecea acum. Ani la rвnd оşi spusese оn adвncul inimii(fără să fie conştient anume de aceasta), „Asta nu mi se poate оntвmpla mie. Dacă ar fi aşa, viaţa mea s-ar sfвrşi. Dacă mi s-ar оntвmpla una ca asta, concluzia la care aş ajunge ar fi că Dumnezeu nu este bun. Aş avea atunci toate motivele să-I оntorc spatele. Şi nimeni, nici măcar El, n-ar putea să mă оnvinovăţească”. Omul оnsă tot nu-şi auzea inima vorbind. Ce auzea era o voce seducătoare care оl оmbia cu cea mai periculoasă ispită cu care se confruntase pвnă оn acel moment – să-şi piardă оncrederea оn Dumnezeu – lucru ce părea a-i da o aureolă de sceptic damnat, care sfidează cu curaj divinitatea, singurul mod de a se mai regăsi pe sine. Lupta era tot mai grea. Omului оi mai rămăsese totuşi un licăr de speranţă. Nu renunţa la credinţa lui. In continuare оnsă nu-şi putea auzi inima care spunea, „Am tot dreptul să renunţ la credinţa mea. Aleg оnsă calea nobilă. Continuu să cred оn Tine. Continuu să cred că Tu eşti Dumnezeu şi că cele mai mari speranţe ale mele de bucurie – oricвte vor mai fi rămas – sunt in Tine. Oare asta Te impresionează ? Dacă nu, Doamne, atunci ce Te impresionează ?” Omul continua să se оnchine, acum mai disperat ca oricвnd. O făcea оnsă tot cu mвndrie. Dumnezeu nu era mulţumit. Aşa că a lăsat pe mai departe ca оncercările omului nostru să continue şi durerea să nu-l părăsească. A menţinut оn continuare distanţa dintre El şi om. Nu-i oferea nici un sprijin, nici un motiv palpabil pentru a mai spera. Lui Dumnezeu Ii era greu să nu intervină şi să nu оndrepte lucrurile din viaţa omului. Şi Ii era chiar şi mai greu să nu apară оn mod direct оn faţa lui şi să-L asigure de prezenţa Sa. Ii era greu dar nu a făcut-o. Si aceasta pentru ca avea un vis mai mare оn ce-l privea pe omul nostru decвt оntoarcerea lui la o viaţă plăcută. El voia ca omul să descopere adevărata bucurie. Оşi dorea mult să-i redea acestuia speranţa pentru ceea ce conta cel mai mult. Omul оnsă continua să rămвnă оn necunoştinţă cu privire la ce putea fi acel ceva. Ceaţa din jurul sufletului omului ajunsese de-acum atвt de groasă оncвt o putea simţi, era ca un zid de jur оmprejurul lui. Nu mai era decвt mister; era bineоnţeles şi frică, ba chiar groază, dar mult mai acut era sentimentul misterului, al misterului unei vieţi rele şi a unui Dumnezeu bun. Unde era EL ? Cвnd avea cel mai mult nevoie de Dumnezeu, Acesta dispăruse. Nu mai оnţelegea nimic. Era Dumnezeu acolo sau nu era ? Şi dacă era, Оi pasă sau nu de el ? Omul nu putea sa renunţe la Dumnezeu. Şi-a amintit de Iacov. Aşa că a оnceput să lupte. Dar se lupta оn оntuneric, un оntuneric atвt de dens, оncвt nu-şi mai vedea visele pe care le avea pentru o viaţa plăcută. Intr-o beznă adвncă nu poţi vedea. Poţi оnsă auzi. Şi acum, pentru prima dată, putea auzi ce spunea inima. „Binecuvвntează-mă!” a strigat el. Din adвncul sufletului, putea auzi cuvinte ce reflectau o hotărвre fermă de a nu pleca de lвngă Dumnezeu. „Binecuvвntează-mă! Nu pentru că eu sunt bun, ci pentru că Tu eşti bun. Binecuvвntează-mă ! Nu pentru că merit binecuvвntarea Ta, ci pentru că este оn natura Ta să binecuvвntezi. Pentru că nu poţi face altfel. Vin la Tine nu оn virtutea a ceea ce sunt. Pentru ca nu Оmi datorezi nimic. Vin la Tine оn virtutea a ceea ce eşti Tu”. Оşi vedea оn continuare durerea. Dar acum Оl vedea şi pe Dumnezeu. Şi strigătul pentru binecuvвntare nu mai era o cerere pentru o viaţă plăcută. Era un strigăt după orice voia Dumnezeu să facă, după oricine era El. Omul simţea acum ceva diferit. Era оnceputul smereniei. Dar tocmai faptul ca era aceasta оl оmpiedeca să vadă ce era. Omul uitase de sine оnsuşi, descoperind dorinţa pe care o avea de Dumnezeu. Nu-L găsise оncă pe Dumnezeu, dar avea speranţa, speranţa că ar putea trăi ceea ce sufletul lui оşi dorea cel mai mult. Şi atunci l-a văzut. Un izvor cu apă proaspătă clipocind оn deşertul sufletului său. Era un vis nou. Оl putea vedea cum prinde contur. Era visul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu cu adevărat şi de a fi reprezentantul Lui оntr-o lume aflată sub semnul durerii. Visul avea o direcţie tot mai concretă; оnţelegea acum cum Оl poate cunoaşte pe Dumnezeu şi cum Оl putea reprezenta оnaintea altora оntr-un mod care sa fie numai al lui şi nu al altcuiva. Se simţea ca şi cвnd s-ar fi оntors acasă. Оnţelegea acum că puterea lui de a le vorbi altora оn numele lui Dumnezeu atunci cвnd aceştia s-ar afla оn mijlocul necazurilor vieţii depindea de capacitatea lui de a le vorbi din mijlocul propriilor lui necazuri. Niciodată pвnă atunci nu mai fusese recunoscător pentru necazurile lui. Suferinţa lui devenise uşa prin care putea intra оn inima lui Dumnezeu. Acum оmpărtăşea cu El durerea Lui din marele Sau plan de mвntuire. Faptul că suferea оmpreună cu Dumnezeu pentru aceeaşi cauză оl făcea să se simtă mai aproape de El. Un gвnd noi оi оncolţi оn minte, „Mă voi uni cu toate forţele care luptă оmpotriva rădăcinii acestor necazuri. Mă voi alia cu bunătatea оmpotriva răului. Nu voi aştepta să văd lucrurile mai limpede; orice va trebui făcut voi face. Voi rămвne оnsă aproape de izvor. Pentru că sufletul meu e оnsetat. Nu o viaţă lipsită de necazuri este apa pentru sufletul meu; orice vine de la Dumnezeu – oricine ar fi El – aceasta este singura apă adevărată. Şi-mi este destul.” Omul I se оnchina lui Dumnezeu şi Dumnezeu era mulţumit. Aşa că Dumnezeu a lăsat ca apa izvorului să curgă spre sufletul omului. Cвnd omul nu venea оn fiecare dimineaţă la izvor să bea, sau nu revenea оn fiecare seară să bea din nou, setea devenea insuportabilă. Unele lucruri din viaţa lui s-au оmbunătăţit. Altele au rămas la fel. Iar altele au mers chiar mai rău. Dar omul avea acum vise noi, visa la altceva, la ceva mult mai оnalt decвt o viaţă plăcută. Şi găsise şi curajul de a-şi urma visele. Era de-acum un om care avea speranţa şi speranţa оi aducea bucurie. Dumnezeu era foarte mulţumit. Si aşa era si omul. (Extras din cartea „VISE NĂRUITE- nebănuita cale a lui Dumnezeu spre bucurie” de dr.Larry Crabb)

Învaţă să priveşti dincolo de tragediile vieţii şi să vezi risipa de binecuvântări pe care Dumnezeu o face pentru tine

„Visele năruite”, scrie Larry Crabb, „nu le avem niciodată la întâmplare. Ele sunt întotdeauna o piesă dintr-un joc de puzzle mai mare, un capitol dintr-o poveste mai lungă. Duhul Sfânt foloseşte durerea cu care rămânem în urma năruirii acestor vise pentru a ne ajuta să ne descoperim dorinţa de Dumnezeu pe care o avem şi a începe să visăm cel mai extraordinar vis. Visele năruite sunt oportunităţi prin care Duhul mai întâi pune în noi, după care ne împlineşte acest cel mai extraordinar vis.”

Pentru a ne ajuta să înţelegem la modul cel mai profund şi benefic acest adevăr ignorat de cele mai multe ori, Larry Crabb face în această carte o examinare înţeleaptă, dătătoare de speranţă, onestă şi realistă a dificultăţilor şi tragediilor vieţii. Demersul lui constă în a ne descoperi sensurile mai profunde ale istoriei lui Naomi din cartea Rut.

Pe măsură ce Crabb repovesteşte şi pune în lumină această uneori tulburătoare şi adesea profund emoţionantă istorisire, vedem cum Dumnezeu îi ia lui Naomi fericirea pentru a o pregăti pentru bucurie. Rămânem astfel cu o imagine de neuitat a modului în care foloseşte Dumnezeu visele năruite pentru a da celor pe care îi iubeşte vise mai bune şi o viaţă împlinită.

Visele năruite au puterea de a ne schimba viaţa în bine. Pentru totdeauna.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: